Pentru prima dată cuvântul post apare în cartea Ieșirea, într-un context cu totul și cu totul deosebit.
După eliberarea din robia egipteană, Dumnezeu și-a condus poporul în pustia Sinaiului, dorind să facă din el un popor unic în lume, un popor al Său, care să fie un exemplu pentru toate popoarele lumii și din care, la momentul potrivit, să Se întrupeze.
În acest context, Moise este chemat de Domnul în munte, unde petrece, în prezența slavei Lui, 40 de zile și 40 de nopți, fără niciun fel de hrană și fără apă. La sfârșitul acestei perioade, Moise se coboară din munte purtând cu el două bucăți de piatră scrise de Dumnezeu – rânduieli pentru oamenii pe care Și-i dorea pentru El. Moise găsește poporul venerând o statuie în formă de vițel și, de supărare, sparge cele două table. A doua zi însă, Dumnezeu îl cheamă pe Moise înapoi pentru a rescrie tablele – și Moise petrece alte 40 de zile și 40 de nopți, fără mâncare și fără apă. O performanță nemaiatinsă vreodată în istoria omenirii. Totuși, nu în acest context apare prima dată cuvântul post, poate și pentru că aici este vorba de ceva absolut extraordinar – Moise își petrece aceste răstimpuri în chiar prezența lui Dumnezeu, este ca un înger care nu are nevoie de hrană, toate nevoile lui sunt suprimate.
Cuvântul post apare prima dată după ce Moise coboară a doua oară din munte și începe să organizeze viața poporului evreu după normele lui Dumnezeu. Un loc central avea să îl ocupe cortul întâlnirii – locul unde evreii urmau să aibă posibilitatea de a veni la Dumnezeu într-o intimitate oarecum similară aceleia trăite de Moise în munte.
În capitolul 38 al cărții este relatată construirea altarului din fața cortului și a curții. Între cele două relatări este interpus un verset lesne trecut cu vederea: versetul 8, în care este menționată construirea băii de aramă, un vas cu apă de o importanță colosală – preoții trebuiau să se spele înainte de a intra în cort, altfel ar fi murit. Gestul era, desigur, simbolic, întrucât acel vas de aramă era, la rândul lui, un simbol: în primul rând, pentru aducerea aminte de trecerea prin Marea Roșie și apoi, mai important, prefigura spălarea pentru Împărăția cerurilor, adică Botezul.
Acest vas era făcut din oglinzile de aramă ale femeilor care postiseră la intrarea în cort.
Următoarea mențiune a postului este abia în a 9-a carte a Bibliei, 1 Regi (1 Samuel), când poporul evreu postește la moartea regelui lor, Saul, iar la aflarea veștii, însuși David, pe care Saul dorise de mai multe ori să îl ucidă, a postit pentru el și pentru cel mai bun prieten al lui, Ionatan.
David va completa acest post altruist cu unul de exprimare a remușcării, de implorare a iertării și de pocăință (7 zile), cât timp copilul lui, născut din adulter cu Batșeba, este bolnav.
Scopul principal al postului, care putea fi și un exercițiu de „negare” a sinelui este amintit și de Ezdra: „ca să ne smerim în fața Dumnezeului nostru” (8, 21). Și profetul Isaia spune într-un capitol al cărții sale (58) de-a dreptul cutremurător că postul era un mijloc de smerire în fața lui Dumnezeu.
Se instituia post și în preajma unei calamități, de exemplu când se prevedea un război (Judecători 20, 26; 2 Paralipomena 20, 1-3).
În vremea Vechiului Testament, postul nu avea o perioadă fixă, ci era stabilit de mai-marii zilei – de lideri politici sau religioși, însă, de regulă avea un caracter colectiv: era ținut de toată lumea. Până la distrugerea templului de către babilonieni, în 586 î.Hr., exista o singură zi fixă de post: ziua Ispășirii (Yom Kippur), zi de post pe care o țin și evreii din zilele noastre. Este cea mai sfântă zi atât pentru cei moderni, cât și pentru evreii antici – o ajunare de 25 de ore, respectată de bărbați, femei, băieți peste 13 ani și fete peste 12 ani.
Odată cu exilul în Babilon, Dumnezeu le mai rânduiește niște zile de post evreilor: o zi care să le aducă aminte de prima spărtură făcută în zidul Ierusalimului, una de uciderea unui guvernator și una de cucerirea Ierusalimului.
Mai târziu, mai este instituită o zi de post, în amintirea postului ținut de împărăteasa Estera și poporul evreu din Persia când se aflau în pericolul de a fi uciși de localnici.
Din Noul Testament, ca și din Talmud, știm că evreii din vremea lui Iisus posteau de două ori pe săptămână, ca mijloc de prevenire a căderii în păcat sau de ispășire a unui păcat.
Foarte important, postul era înțeles întotdeauna ca fiind complet (adică, ajunare) și era însoțit de rugăciuni, atât în spațiul public, cât și în cel privat.
În Biblie mai este menționat un post, atipic am putea spune, cel ținut de cei patru tineri evrei în exilul babilonian. Am scris mai multe despre acest post aici.
De asemenea, pentru o prezentare mai detaliată a postului la evrei, în comunitatea creștină timpurie, ca și în alte culturi ale lumii, vă puteți înscrie la cursurile taberei online Postul care îmi place. Iar despre postul complet (ajunare) discut pe larg în cadrul taberei Să iubim postul.
Pentru a fi la curent cu reactulizarea programului, vă puteți înscrie la newsletter.
