„…și a spus Dumnezeu: iată, acestea vă vor fi vouă spre hrană.” (Facere 1, 29)
În Vechiul Testament vedem că Dumnezeu l-a plămădit pe om cu însușirea dominantă și primordială de a mânca. Mâncarea funcționează ca o condiție absolută a vieții. Adam mănâncă pentru a putea trăi. În Noul Testament, Noul Adam – Hristos – ne descoperă sensul autentic al nevoii de hrană: „Adevăr vă spun: Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi.” (Ioan 6, 53) Taina vieții ne-a fost revelată la o masă de cină și, în acord cu ea, lumea întreagă ni se arată asemenea unei mese pe care se află însăși Dragostea cea adevărată – Dumnezeu.
„Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”: „Pâinea noastră pe care ai pregătit-o dintru început spre nemurirea firii omenești dă-ne-o nouă astăzi, celor care în viața de acum suntem ai morții, pentru ca pâinea vieții și a cunoștinței să biruie moartea adusă de păcat.” (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Dumnezeu a creat lumea și a dăruit-o omului. Omul vine să Îi aducă un răspuns. El primește creația și I-o oferă, la rândul lui, în dar, ca gest de recunoștință. Pâine și vin, elemente de bază ale întregii zidiri lucrate de om, care sunt prefăcute prin trudă din grâu în pâine și din strugure în vin. „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate.” (Sf. Liturghie) Ne naștem și creștem primind substanțele necesare din hrană. Omul, pe măsură ce mănâncă, are putința să transforme creația în noi existențe umane. Din această asumare a umanității de recreare a zidirii se naște Doamna Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu. „Ce-Ți vom aduce, Hristoase? Noi Ți-o vom aduce pe Fecioara Maria.” Noi aducem lui Dumnezeu pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, aducându-I prin ea întreaga zidire prefăcută în „Sfânta Sfintelor”. Sunt zguduitoare cuvintele oamenilor din vechime care, atunci când aduceau o prescură la biserică, spuneau: „Am adus o Preasfântă.” Dumnezeu asumă „pământul cel bun și binecuvântat” și, întrupându-Se, Se naște pe Sine din el, zămislește Pâinea vieții și ne-O oferă spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Preface pâinea în Trupul lui Hristos și vinul în Sângele lui Hristos și Se aduce pe Sine oamenilor drept mâncare și băutură.
Iar noi, trăind chiar din clipa de față bucuria Împărăției, vrem să ne arătăm recunoscători față de iubirea Lui întru care „ne-a iubit până la sfârșit” (Ioan 13, 1) și ne întrebăm împreună cu regele profet: „Ce oare Îi vom da noi Domnului pentru toate câte El ne-a dat?” (Ps. 115) Hristos pe Cruce, pe sfânta și veșnica Masă, Se aduce lui Dumnezeu, dăruind „de toate și pentru toate” și mântuind „pe toate și pentru toate”. Și „dându-Se pe Sine cu totul, îl răscumpără pe om în întregime.” (Sf. Nicolae Cabasila) Hristos restabilește posibilitatea ca lumea să devină jertfă adusă de om lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut pentru noi jertfă. Hristos este jertfă – Cel ce aduce și Cel ce Se aduce. „Împăratul împăraților, Cel care vine să Se junghie și să Se dea spre mâncare credincioșilor.” „Ce oare Îi vom da noi Domnului pentru toate câte El ne-a dat?” Răspunsul: „Paharul mântuirii vom lua.” Și omul este sfințit și ajunge să fie după chipul lui Hristos. „Ajungem să fim un singur trup și mădulare din carnea și din oasele Sale” (Sf. Ioan Gură de Aur), iar zidirea – însoțitoarea permanentă a omului – se sfințește și se înnoiește.
(maica Theologhia, stareța măn. Adormirii Maicii Domnului Bura)
