A venit primăvara. Pentru mai bine de o treime din omenire, primăvara este asociată cu Paștile. Pentru aproape la fel de mulți oameni, Paștile înseamnă floricele, iarbă verde, iepurași, ouă colorate, diferite dulciuri (în zona noastră, cozonac și pască), mâncăruri din carne de miel și „lumina” adusă de la biserică și ținută cât mai mult timp aprinsă. Care din aceste elemente este sărbătorit la Paști?! Aproape că mi-e teamă să întreb un copil sau un adolescent al zilelor noastre.
Am făcut o căutare în dicționar să mă asigur că înțeleg corect termenul „simbol”. Tot mai des i se dă o valență de „nesemnificativ”, „lipsit de importanță” – e doar un simbol. Or, poate mi se pare mie.
Dincolo de înțelesul din științele matematice, chimiei etc., din punct de vedere religios simbolul reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale credinței creștine. La întrebarea de mai sus, cred că mulți ar spune că iepurii, ouăle, pasca, mielul și celelalte sunt doar simboluri. Ce dogme fundamentale încercăm să expunem prin ele?!
Alții ar spune că nu toate sunt „simboluri tradiționale”: iepurașul de Paști este un împrumut secular din Occidentul desacralizat; alții că doar „lumina” este un simbol veritabil.
Opiniile pot fi împărțite și, e drept, cu toții avem dreptul la opinie. Dar dreptul nu ne și validează automat opinia.
Când eram mică, cel mai tare, cred, mă fascinau ouăle roșii – la mine s-au vopsit, un timp, doar ouă roșii (doar roșu e culoare „simbolică” pentru Paști). Mie îmi revenea cinstea cea mare de a scrie și desena pe ouăle vopsite cu acid clorhidric; mai târziu, făceam modele cu frunzulițe de pătrunjel. De mâncat, mai și mâncam, dar toată această „încondeiere” naivă făcea deliciul sărbătorii. La un moment dat, am aflat că ouăle se vopsesc în roșu pentru că a curs pe ele sângele lui Iisus – mi s-a părut că avea sens (evident, nu mi-am pus probleme cu privire la ce căuta coșul cu ouă acolo). Mai târziu, s-a găsit o explicație și pentru celelalte culori: galbene – de la soare și lanuri de grâne, albastru – de la cer, verde – nu mai știu, dar probabil tot o explicație solidă.
Nu doar creștinii vopsesc ouă și nici nu am fost noi primii. Chinezii vopsesc ouă roșii de vreo 4000 de ani, poate și mai mult, în cu totul alte contexte: la nunți, la zile de naștere și când bebe face o lună (în Antichitate, chiar era o victorie pentru bebe să ajungă la o lună) – sunt semne ale unui nou început. În India, Indonezia și Asia de Sud-Est, oul are semnificație cosmogonică – întreaga lume a ieșit dintr-un ou. Și în tradițiile păgâne europene, oul era asociat cu ideea unei noi vieți, un element prezent la sărbătorile de primăvară.
Când am început și noi, creștinii, să vopsim ouă? Greu de apreciat, mai ales că cei mai mulți dintre creștini suntem descendenți ai unor păgâni, dintre care nu toți au îmbrățișat credința în Evanghelie de drag sau din convingere. Așa încât, mulți au adus în noile lor case creștine vechile tradiții și obiceiuri păgâne. Istoricii estimează că prin secolul XIII ne-am apucat de vopsit ouă: o explicație ar fi aceea că, întrucât ouăle nu se consumau în Post, vopsirea lor marca încheierea perioadei austere.
În Apusul Europei, ouăle sunt legate de iepure. Cel puțin asta spune una dintre ipoteze. Iepurii sunt simboluri antice ale fertilității și ale vieții – e lesne de înțeles de ce! Printre zeitățile saxone, se număra și zeița Lunii, Eostre, reprezentată sub forma unui iepure. Sau, altă variantă: zeița a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe care, pentru a o salva, a transformat-o în iepuroaică. Numai că, ce să vezi?! Și-o fi schimbat pasărea blana (sic!), dar năravul ba, așa că, odată cu venirea primăverii, a depus ouă. Și pentru că nu știa ce să facă cu ele, în semn de mulțumire față de Eostre, le-a decorat și i le-a dăruit ei. Pe la 1500, creștinii germani au început să facă și iepurași din aluat, ca desert pentru masa de Paști. Azi îi facem din ciocolată – mă rog, nu din ciocolată adevărată, ci dintr-un amestec nefericit de zahăr, lapte și ceva cacao.
Românii nu fac, „tradițional”, iepuri de aluat, ci cozonac și pască. Cozonacul e un desert destul de comun pe mesele noastre de sărbătoare. Nu are neapărat o încărcătură simbolică, deși unii spun că ar fi un simbol al bucuriei. E o asociere destul de pertinentă, având în vedere că făina, zahărul, ouăle, nucile și cacao furnizează nutrienți care stimulează producerea de hormoni ai bunei-dispoziții.
Pasca, pe de altă parte, se pregătește doar de Paști. Cel puțin cu numele. Că plăcintă cu brânză mai facem și peste an; facem și cheesecake – tot pe-acolo! Numai că nu le zicem pască. Mie îmi place pasca (și produsul, și numele). E singura dintre toate „simbolurile” care te duce cu gândul direct la Paști. Simbolistica ei este, însă, una destul de forțată, aș spune eu. Personal, nu m-am gândit niciodată pe când eram cu gura plină de brânză dulce, că aș fi mușcat din coroana de spini de pe capul Mântuitorului… E un desert care are potențial de a fi și nutritiv (consumat cu moderație și cu câteva ajustări la rețetă), dar rămâne un desert și, în afară de nume, nu văd să fie ceva atât de special. Nici măcar crucea de pe mijlocul ei. Peste orice aluat pot să modelez o cruce, dar nici măcar asta nu mă sfințește de la sine.
Mielul și „lumina” – va urma…
