Tot cel ce crede că Iisus este Hristos este născut din Dumnezeu. […]
Cine-i dar biruitorul lumii, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?
Acesta este Cel care a venit prin apă și prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă și prin sânge; și Duhul este Cel ce mărturisește, că Duhul este adevărul. [Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh, și Acești trei Una sunt.]
Și trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul și apa și sângele, și aceștia trei mărturisesc la fel.
(1Ioan 5)
Cred că putem reduce modul în care este alcătuit anul liturgic la o singură motivație: SFINȚENIA.
În fiecare an creștinul este invitat să parcurgă duhovnicește trei perioade: Triodul, Penticostarul și Octoihul.
Dintre acestea, primele două, egale ca perioadă prin cele câte 50 de zile[1], își împletesc esența pentru a reaminti creștinului an de an sensul vieții: nașterea de Sus și îndumnezeirea. Evocând istoria legăturii dintre om și Dumnezeu, Biserica ne cheamă, prin intermediul slujbelor specifice, să trecem de la tristețea apăsătoare a neascultării la bucuria eliberatoare a înfierii.
[1] Tehnic, Triodul durează 10 săptămâni, din care primele 3 sunt așa-numite „pregătitoare”, heraldice (vestitoare); atât structura slujbelor, cât și înțelesurile duhovnicești ale acestor trei săptămâni sunt asemănătoare Octoihului, așa încât putem considera ca făcând parte din specificul Triodului doar următoarele 7 săptămâni (50 de zile).
Notă:
Triodul (vezi nota de subsol 1) este perioada de 50 de zile care începe cu Duminica Izgonirii din Rai și culminează cu Învierea Domnului. Specificul acestui timp este prin excelență postul, mai aspru decât în restul anului. Pocăința (gr. metanoia=schimbarea minții) și jertirea de sine sunt profunde, urmând modelul de smerenie (gr. kenosis=micșorare, coborâre) al Domnului, Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor (Col. 1:14)
Penticostarul este perioada de 50 de zile care începe cu Învierea Domnului și culminează cu Pogorârea Duhului Sfânt. Specificul acestui timp este prin excelență bucuria răscumpărării. Cântările sunt pline de recunoștință și laudă, iar atmosfera este de așteptare luminoasă a făgăduinței Domnului: cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan 4:14)
Spuneam la început că structura anului liturgic are ca scop sfințenia. În ebraică, „sfânt” este qadosh, care înseamnă pur, curat, originar, unic, pus deoparte, perfect.
În Eden, omul era qadosh, curat și dedicat Domnului Dumnezeu, văzând Fața Lui și umblând cu El zi de zi. Vrând însă să definească binele și răul prin sine și aplecând urechea la sfatul diavolului, a căzut din sfințenie și a fost lăsat să umble după voia proprie pe care a ales-o sub pomul neascultării. Dar Dumnezeu a rămas credincios în iubirea Lui și a făgăduit omului căzut un Mântuitor care va zdrobi consecința păcatului, adică moartea. (vezi Facerea 1-3)
Sfințenia însă era departe de a fi redobândită. Lumea zăcea sub necurăție și sub încăpățânarea mândră a depărtării de Cel Sfânt. Dar Dumnezeu nu Și-a încetat lucrarea, ci a ales un mic neam din cei mai fideli slujitori ai săi (din Set, Noe și Avraam) prin care lumea să recapete curăția, așa cum o picătură de clor în apă înălbește tot veșmântul.
Astfel, cu zece veacuri înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, la poalele muntelui Sinai Dumnezeu încheia cu poporul ales un legământ de sfințire:
Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt. (Lev. 19:2)
și a ales să își sălășluiască Slava în mijlocul lor, în Cortul Mărturiei și, mai târziu, în Templul din Ierusalim. (vezi Ieșire 40 și 3Regi 8)
Dar așa cum doar materia solară poate sta în preajma soarelui fără să fie distrusă, așa și omul doar în stare de sfințenie poate sluji în prezența sfințeniei Creatorului. De aceea Dumnezeu a dat lui Moise instrucțiuni foarte precise de curățire a oamenilor, a obiectelor și a locurilor care erau în proximitatea prezenței Lui.
Aceste semne externe de purificare se făceau prin spălarea cu apă limpede și prin stropirea cu sângele jertfelor, pentru a șterge cât mai mult întinarea atingerii de cele necurate. Iar cele necurate se defineau printr-un numitor comun: moartea.
Așadar, dacă un israelit săvârșea un păcat sau se atingea de un trup mort sau venea în contact cu cineva care sângera sau suferea de o boală contagioasă, atunci el devenea necurat, atins de moarte – era necesară atunci curățirea ritualică prin apă și prin sânge ca să poată sta înaintea sfințeniei lui Dumnezeu.
Însă oricât qadosh avea viața din sângele jertfei sau din prospețimea apei, tot nu putea sta împotriva morții sub care zăcea lumea căzută prin păcat. Doar Viața Însăși putea călca Moartea. Toate ritualurile de curățire erau doar chipuri ale adevăratei sfințiri, lucru vestit de prooroci, mai cu seamă de Isaia și Iezechiel, și anume că aceasta va veni de la Însuși Domnul prin zdrobirea cauzei ultime a păcatului, a ne-sfințeniei, adică moartea.
Și iată că la plinirea vremii un glas s-a auzit în ținutul Iudeii, cu o chemare la fel de stranie și înfricoșătoare ca aceea de demult în pustiul Sinai:
Adevărat, adevărat zic vouă, […] cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. (Ioan 6:53-54)
Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel Sfânt, a trecut prin botezul apei și a sângelui Său vărsat jertfelnic pe Cruce, ca să ne dea antidotul morții, adică viața – starea de curăție necesară apropierii de Cel Sfânt. El este qadosh-ul nostru! Prin El putem privi iarăși Fața lui Dumnezeu și putem iarăși umbla cu El! Prin El primim părtășia Duhului Sfânt și înfierea, unind iarăși voia noastră cu cea a Creatorului sub Pomul Vieții!
Fericiți cei ce spală veșmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieții! (Apocalipsa 22:14)
Aceasta este călătoria de fiecare an la care ne îndeamnă Biserica: de aducere-aminte și de re-primire a sfințeniei, pentru a trăi în ea tot restul anului. Și tot ea, Biserica, a așezat față în față cele două perioade menționate la început (Triodul și Penticostarul), oglindindu-și înțelesurile și prevestind și împlinind făgăduințele.
Pelerinajul începe cu Duminica Izgonirii din Rai a omului, care, alegând neascultarea, s-a rupt de sfințenia Duhului. Acesta, Care era răcoritor și împrospător ca roua, S-a făcut foc mistuitor pentru omul acum necurat, supus păcatului și morții. Tristețea cernită a acestei Duminici este risipită de oglindirea strălucitoare a Duminicii Cincizecimii, când focul Duhului dăruit apostolilor de Sus nu mai este văpaie nimicitoare, ci aduce cu El adierea și răcoarea din Grădina Raiului – starea de sfințenie adică, de unire și părtășie cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Duminica întâi a Triodului este cea închinată ultimului Sinod ecumenic , ținut în cetatea Niceea, și este pus față în față cu cel dintâi Sinod , întrunit tot în Niceea, sărbătorit în Duminica a șaptea a Penticostarului.
Cele două concilii Îl arată pe Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru noi, fără a se dezbrăca de a Sa dumnezeire: Cuvântul S-a făcut trup…, mărturisește Sinodul al VII-lea în fața hulitorilor icoanelor … și S-a sălășluit între noi, arată Sinodul I lui Arie, cel care despărțea firea dumnezeiască a lui Iisus de cea omenească, hulind întruparea Lui. (vezi Ioan 1:14)
Mergând înainte pe cale, îl întâlnim în Duminica a doua a Triodului pe sfântul Grigorie Palama, cel care a revigorat prin Duhul Sfânt ochii Bisericii cu învățătura despre vederea (cunoașterea) lui Dumnezeu prin intermediul energiilor Sale necreate. În paralel, Duminica a șasea a Penticostarului ne aduce înainte mărturisirea lui Bartimeu, orbul din naștere, care a fost învrednicit să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu nu doar cu ochii trupești restaurați prin lutul făcut de Iisus și spălarea cu apa Siloamului, ci și cu cei duhovnicești.
Astfel avem în cele două Duminici îngemănate împlinirea celor vestite la vreme de noapte de Mântuitorul nostru lui Nicodim, cărturarul iudeu:
Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:5)
Prima Îl arată întrupându-se în pântecele fecioresc al Mariei pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care, golindu-Se de slava dumnezeirii, se coboară pe pământ ca să fie slujitor tuturor. În a doua, Îl vedem cum se înalță în slavă cu trupul înviat ce poartă rănile cuielor și suliței pe norii cerului, ca Dumnezeu adevărat și stăpân al tuturor. Ne aflăm la înjumătățirea celor două drumuri pereche, bordată de fiecare parte de câte două perechi de Duminici. Aici, la mijlocul călătoriei, ni se revelează și împlinirea în adevăr a ritualului simbolic de curățire din Legea Veche, în momentul în care coasta dătătoare de viață a Mântuitorului a fost străpunsă și îndată a ieșit sânge și apă (Ioan 19:34). Biserica a tâlcuit aceasta ca fiind o îndoită spălare curățitoare spre dobândirea stării de qadosh, de sfințenie, săvârșită o dată pentru totdeauna de către Marele Arhiereu Iisus Hristos.
El este Mielul desăvârșit Care S-a jertfit pentru noi și prin sângele Lui a curățit lumea de păcat și de moarte , suindu-ne prin Cruce, ca pe o scară, la cer– aceasta ne vestește Biserica în Duminicile a treia și a patra a Triodului, închinate Sfintei Cruci și sfântului Ioan Scărarul .
Următoarea pereche de Duminici stă sub semnul jertfei. Cea de-a cincea a Triodului ne-o înfățișează pe Maria din Egipt , care prin jertfirea sinelui păcătos s-a curățit și s-a sfințit prin curgerea lacrimilor, înflorind ca un nufăr înmiresmat în pustia Iordanului.
Față în față stă altă Marie, cea din Magdala, care a mers dis de dimineață împreună cu celelalte femei la mormântul lui Iisus, purtând cu ea mirurile de îngropare rânduite de Legea Veche, ca o jertfă de sfințire adusă Domnului la mormântul-altar, miruri amestecate cu lacrimi de durere pentru pătimirea și moartea Omului-Dumnezeu. Dar, ne spune Duminica a treia a Penticostarului, întristarea s-a preschimbat în bucurie la vestea Învierii lui Iisus.
Ne apropiem de momentul culminant al pelerinajului nostru, fiind întâmpinați înainte de alte două Duminici care mărturisesc, la fel ca perechea sinoadelor, dubla fire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea dumnezeiască și cea omenească.
Dacă în Duminica a șasea a Triodului Iisus este întâmpinat de ierusalimiteni cu ramuri de finic ca împărat omenesc al lui Israel, în cea de-a doua a Penticostarului Iisus Însuși vine în întâmpinarea lui Toma, purtând drept ramuri de finic rănile trupului Său răstignit și înviat, iar apostolul, umplându-se de sfințenie prin atingerea lor, Îl mărturisește pe dată ca fiind Dumnezeu adevărat.
Iisus este întâmpinat cu entuziasm revoluționar de iudei în cetatea lui David pentru a primi coroana împărătească, pe care o și primește, dar nu coroană de aur și pietre scumpe, așa cum aștepta mulțimea, ci coroana de spini a condamnaților la moarte, spre batjocură și înjosire – așa a fost încununat Mirele Bisericii și Împăratul Slavei!… așa de mult ne-a iubit Dumnezeu!… Astfel, purtând spinii ca podoabă împărătească, a pornit Domnul la luptă împotriva păcatului și a morții și a ieșit biruitor, zdrobind prin moartea Sa capul rău-sfătuitorului șarpe!
Iar a treia zi, în slăvita Duminică a Învierii, S-a ridicat din morți și a deschis cale de sfințenie tuturor celor care cred în El!
recomandare de lectură (și nu numai):
- lectura din sf. Scriptură a trimiterilor din textul articolelor
Nu pot accentua îndeajuns importanța capitală a citirii Bibliei! Cuvântul lui Dumnezeu este viu, lucrează în mintea și inima creștinului mai profund decât ne așteptăm; toți sfinții Bisercii îndeamnă spre lectura evangheliilor și a celorlalte cărți din Vechiul și Noul Testament. Însuși Mântuitorul ne zice: “Cercetați Scripturile!”, ca să-L gustăm și pe această cale și să câștigăm înțelepțire și întărire. Acestea zicând, mai adaug următoarele două cărți spre lectură:
- Despre citirea Sfintei Scripturi, de sf. Ioan Hrisostom
- Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, de Enzo Bianchi
- Cărțile de slujbe Triodul și Penticostarul
- articolele anterioare despre Triod (Postul Paștilor, timp oglindit) și despre Penticostar (Penticostarul, bucurie îngemănată)
- Omul etern, de G. K. Chesterton
- Nuferi în pustie, de Elena Blănaru
- icoanele Elenei Murariu
resurse:
