Am lăsat la urmă cele două simboluri puternice ale Paștilor: mielul și lumina. Cine ar putea nega importanța și semnificația lor pentru această mare sărbătoare?!
În privința mielului, lucrurile sunt explicate foarte ușor: și Iisus a mâncat miel la masa de Paști. Adevărat! Iisus, ca orice evreu supus legii mozaice, a mâncat în toți cei 33 de ani petrecuți în lume miel la masa de Paști. Numai că Paștile ținute de El nu erau tocmai Paștile ținute de noi.
O mică incursiune istorică
În urmă cu vreo patru mii și ceva de ani, trăia un om pe meleagurile înfloritoare ale Mesopotamiei. El era foarte bogat și provenea dintr-o familie bună și însemnată. Avea o soție pe care o iubea foarte mult, Sarai, dar nu aveau copii. La un moment dat, în mijlocul bogăției și bunăstării lui, Dumnezeu i-a vorbit și i-a spus să plece din acel ținut. Nu departe – la vreo 8000 de kilometri, în Haran. După ce a stat acolo o vreme, Dumnezeu i-a spus iar lui Avram să plece, de data asta spre sud, în Canaan. Ce legătură are asta cu Paștile? Una foarte strânsă. Supus mai multor teste de credință, Avram se dovedește a fi omul potrivit pentru a intra într-un pact cu Dumnezeu – un pact cu importanță și consecințe la scară mondială. Dumnezeu îl alege pe Avram ca începător al poporului din care, la momentul potrivit, să Se nască în lume. Sigur, calitățile lui Avram nu erau garanții pentru calitățile tuturor membrilor acelui popor – poporul evreu – și nici prosperitatea lui nu promitea neapărat prosperitate eternă pentru toți urmașii. Astfel încât, la ceva timp după moartea lui Avram și a nepotului său, Iacov, și a strănepotului său, Iosif, printr-un complex de circumstanțe foarte interesante (vă invit să citiți toată această istorie în cartea Facerii de pe la capitolul 12 încolo – e una dintre cele mai frumoase istorii relatate în Vechiul Testament!), urmașii lui au ajuns sclavi ai egiptenilor. Și au stat în situația vreo 400 de ani. Desigur, tot acest complex de evenimente avea un rol prefigurator (teologia e plină de taine și de aceea e așa de frumoasă!). În noaptea eliberării din Egipt, Dumnezeu le-a dat un ultim imbold egiptenilor pentru a-i lăsa poporul liber. Moartea a cuprins toată țara; singurii neatinși au fost cei care, la îndemnul lui Dumnezeu, au sacrificat un miel și și-au uns marginile ușilor cu sângele lui. (Era acolo, desigur, o formă de ascultare a poporului față de cuvântul lui Dumnezeu, dar mai ales, o prefigurare a Jertfei de pe Golgota.) Evident, carnea mielului au mâncat-o și asta le-a rămas ca poruncă pentru viitor: în fiecare an, de Paști, evreii mănâncă miel în amintirea acelei nopți terifiante. De ce Paști? În ebraică, Pesaḥ înseamnă trecere. Unii au interpretat acest termen ca făcând referire la trecerea prin Marea Roșie, dar, de fapt, e vorba despre această trecere a morții pe lângă casele lor, pe lângă ei, atât de aproape și, totuși, fără să-i vatăme. Cutremurător! Mai avusese loc un astfel de eveniment, trăit de însuși marele Avraam (nu dezbat aici semnificația schimbării numelui).
Lumea asta în care trăim noi este lumea de după plecarea lui Adam din Rai. Dumnezeu și-a dorit din prima clipă ca Adam să revină (cu toți urmașii lui, adică noi) în comuniune cu El, dar pentru că noi, în îndărătnicia și aplecarea noastră mai mult spre cele trecătoare, nu mai puteam face singuri drumul înapoi, trebuia să vină Altcineva să ne ia. Ca atunci când te rătăcești într-un loc pustiu și ostil – vrei să pleci de acolo, știi cum e locul de care aparții de fapt, parcă ți-e și frică să te deplasezi prea tare din locul în care ai ajuns, mai auzi și sunete ciudate, în special noaptea… Singura salvare e să vină cineva care știe drumul să te ia înapoi, acasă. Exact așa a fost și este și cu noi. Avraam a fost omul care i-a confirmat lui Dumnezeu că încă Se mai merită să vină după noi. Că și el ar face asta, dacă ar putea. Cum a făcut asta? Și-a arătat toată disponibilitatea de a-și sacrifica fiul mult iubit, dobândit la bătrânețe – pe Isaac. Nu a pregetat nicio secundă. S-a sculat în toiul nopții, l-a luat pe Isaac și au plecat departe de casă. Și Isaac n-a ripostat defel – asta e și mai cutremurător! Dar Dumnezeu n-ar fi putut primi un astfel de sacrificiu – fusese un test, un test cumplit, pe care noi, oamenii, l-am trecut cu brio prin strămoșul nostru, Avraam. În ultima clipă, Dumnezeu i-a arătat un berbecuț și l-a adus pe acela jertfă. I-a arătat, de fapt, ce avea El de gând să facă: așa cum Avraam a fost dispus să își dea fiul pentru Dumnezeu, Dumnezeu avea să Își dea Fiul pentru el și pentru noi toți. Când Iisus a ajuns la vârsta maturității și a venit în Betania (altă Betanie, nu cea din care era Lazăr), unde Ioan botezătorul îi chema pe oameni la pocăință, acesta din urmă, văzându-L pe Iisus, L-a arătat oamenilor adunați acolo și a zis:
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.
Iată, așadar, care este Mielul pe care avem atâta nevoie să Îl mâncăm de Paști! Și pentru noi, ca și pentru evrei, Paștile sunt o trecere: trecerea de la moarte la viață, din rătăcire – acasă.
Degeaba facem friptură de miel de Paști, dacă lăsăm Mielul cel adevărat să Se jertfească iar și iar, pentru ca noi doar să-l ignorăm, prea ocupați cu verificarea prețurilor cărnii la piață și cu vopsirea ouălor. (O paranteză care s-ar putea să supere: pâinea aceea numită „paști” luată de la biserică în noaptea de Înviere nu este altceva decât… pâine, uneori stropită cu vin; sau cozonac, depinde de regiune. Are și ea o istorie interesantă, legată de perioada ocupației habsburgice în Ardeal, pe când creștinilor ortodocși li s-a cerut să treacă la uniație, adică în Biserica unită cu Roma – ceea ce numim noi azi greco-catolici. Nu puteau bieții oameni să se mai împărtășească de Paști și primeau această pâine ca mângâiere. Dar azi chiar nu e cazul de așa ceva! Avem un Paști – Mielul Hristos și ne cheamă pe toți să ne înfruptăm din El, primind Sfânta Euharistie, adică Trupul și Sângele Lui.)
Și „lumina”?
Cel mai important moment din noaptea de Înviere este primirea luminii, nu-i așa? Cât se poate de adevărat, numai că nici aici nu e vorba de flăcăruia de la lumânarea preotului. Nici măcar cea de la Ierusalim, care oricum este destul de controversată: prima atestare documentară este de prin secolul IX și nu apare cu consecvență în anale. Nici măcar mărturia pelerinei Egeria din secolul IV, care deși este adusă ca și argument în favoarea acestui eveniment, nu stă în picioare. Pentru că asta-i tot ce zice: „La ceasul al zecelea, poporul se adună în Biserica Învierii. Toate candelele și lumânările sunt aprinse și fac o lumină grozavă. Însă lumina nu este adusă din afară, ci din peștera sfântului mormânt, dincolo de despărțitură, unde o candelă arde mereu ziua și noaptea.” În fine, și de s-ar petrece cu adevărat acest miracol al aprinderii bruște a focului la Sfântul Mormânt, nu asta e esența Sărbătorii Paștilor. Nu asta e lumina care contează.
În noaptea de Înviere se citește un fragment deosebit de frumos din Evanghelii (mai precis, începutul Evangheliei lui Ioan). Și zice acolo așa: Fost-a om trimis de la Dumnezeu; numele lui era Ioan [botezătorul]. Acesta spre mărturie a venit, să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu el era Lumina, ci să mărturisească despre Lumină. Lumina era cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul. (Ioan 1:6-9) Iar câteva capitole mai încolo Iisus zice despre Sine: Eu, Lumină am venit în lume, pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. (Ioan 12:46) Iar când era mititel și L-au adus Maria și Iosif la templu pentru rânduiala împlinirii vârstei de 40 de zile (v-am zis că în Antichitate era mare lucru pentru prunci să treacă de 1 lună!), i-au întâmpinat un bătrân evlavios, Simeon, care, văzându-L pe pruncul Iisus, a jubilat efectiv de bucurie, și-a uitat de bătrâneți, L-a luat în brațe, L-a privit cu dragoste și adorație și L-a numit: „Lumina care va lumina neamurile [păgâne] și slava [adică strălucirea] poporului Israel.” Citiți primele două capitole din Evanghelia lui Luca – sunt de o frumusețe copleșitoare!
Prin urmare, lumina pe care mergem să o primim de la biserică în noaptea de Înviere (și la orice Liturghie) este Iisus, care ni Se dă sub chipul pâinii și al vinului din Sfântul Potir de pe altar. Tot El e Mielul. El e Paștile! El e Viața, Primăvara (adică înnoirea)!
În loc de încheiere: Simbolul nu este Prezența Însăși a celor reprezentate, ci realitatea care trimite la Ea si care are preț doar în legătură cu Ea.
Mic disclaimer: îmi plac foarte mult pasca cu brânză și cozonacul cu umplutură de nuci, ouăle fierte (le prefer mai molcuțe), ciocolata și dulciurile cu ciocolată; iubesc iepurașii și toate animăluțele, în general; la fel și mieii, deși trebuie să recunosc că îi prefer vii, cu blana pe ei; îmi plac lumânările și candelele și mănânc pâinea binecuvântată de Paști.
