Un organism viu este un tot unitar, în care nimeni nu lucrează exclusiv pentru el însuși, ci și (dar mai ales) pentru
celălalt. Exemplul, poate, cel mai bun pentru a înțelege această idee este reprezentat de hormoni.
Insulina, în calitatea ei de hormon, este produsă la nivelul unei structuri speciale (insulele Langerhans din pancreas), eliberată direct în fluxul sangvin și transportată la celulele corpului. Secreția de insulină este direct corelată cu cantitatea de glucoză din sânge.
Glucoza este preluată din sânge de mai multe organe și țesuturi, îndeosebi de creier, mușchii scheletici, ficat și țesutul adipos. Când nivelul plasmatic de glucoză crește, pancreasul eliberează insulină, care stimulează țesuturile sensibile la insulină să asimileze și să utilizeze glucoza. Când nivelul de glucoză plasmatică scade, este eliberat glucagonul (un alt hormon pancreatic), al cărui efect constă în descompunerea glicogenului cu eliberarea glucozei din depozite (în special, din ficat, dar și din rinichi).
Insulina are efecte specifice fiecărui tip de țesut asupra căruia acționează.
Astfel, la nivelul țesutului adipos (cel în care depozităm grăsimile), insulina stimulează pătrunderea glucozei în celule și depunerea de grăsimi.
La nivelul țesutului muscular, stimulează pătrunderea glucozei în celule, depozitarea acesteia sub formă de glicogen, captarea de aminoacizi și sinteza de proteine, inhibă degradarea proteinelor și stimulează captarea corpilor cetonici.
În ficat scade producerea de corpi cetonici, stimulează sinteza de proteine și lipide și stimulează formarea de glicogen.
În celelalte țesuturi și celule, insulina stimulează creșterea celulară și transportul glucozei în celule.
Motivul pentru care glucoza trebuie să ajungă în celule este acela că ea reprezintă principalul (sau preferatul, dacă vreți) substrat energetic. Cu alte cuvinte, orice celulă are nevoie de energie pentru a putea funcționa optim (și a ne asigura starea de sănătate și, în cele din urmă, viața), iar energia este furnizată cel mai eficient de glucoză.
Există și o situație în care insulina nu este absolut necesară pentru ca glucoza să poată pătrunde în celule: în timpul efortului fizic fibra musculară este atât de „însetată” de glucoza care să îi susțină activitatea încât ține „porțile” descuiate și deschise (insulina funcționând ca o cheie care deschide ușile încuiate în mod obișnuit)!
Pe lângă nivelul sangvin crescut de glucoză mai sunt și alți factori care stimulează producerea de insulină: nivelurile crescute ale unor aminoacizi (lizină, leucină, arginină), nivelul crescut de acetoacetat (unul dintre cei 3 corpi cetonici) și câțiva hormoni implicați în procesele digestive.
Și acum să ne îndreptăm către întrebarea de la care am pornit toată discuția: Ce este rezistența la insulină?
Rezistența la insulină este un fenomen fiziologic în cadrul căruia celulele nu pot utiliza în mod eficient insulina. O dată cu ingestia de alimente, crește nivelul plasmatic de glucoză. Pancreasul eliberează insulină, iar aceasta este transportată de către sânge la celule. În mod normal, insulina ar trebui să determine celulele să preia glucoza din sânge. În rezistența la insulină, celulele nu răspund corespunzător la „comanda” insulinei. Pancreasul primește semnale că nu ajunge suficientă glucoză la celule și intensifică sinteza de insulină. Treptat, capacitatea pancreasului de a produce insulina scade, iar acest fapt crește considerabil riscul dezvoltării diabetului.
Ce este cetoza?
Prin reducerea drastică a consumului de glucide, dietele cetogenice induc o stare metabolică numită cetoză. În această stare, celulele care în mod obișnuit își obțin energia din glucoză se comută pe cetone.
Deficitul crescut de glucide determină organismul să degradeze grăsimile (din alimente și din depozite) la acizi grași și, în cele din urmă, la cetone.
Dietele cetogenice sunt probabil cel mai bine studiate pentru efectele lor în ce privește scăderea în greutate. Multe cercetări susțin ideea conform căreia dietele cetogenice pot îmbunătăți semnificativ starea de sănătate cardiovasculară. Subiectul rămâne destul de controversat însă, iar noi îl vom dezbate într-un articol separat.
Oricum, studii recente sugerează că în stadiile timpurii ale instalării cetozei (adică la începutul dietei, când cantitățile de glucide din alimente sunt, de regulă, extrem de mici – max. 20 g) țesutul hepatic devine rezistent la insulină.
Încheiere
Ca să nu lungim foarte mult articolul, vom încheia prin a sublinia importanța unei alimentații echilibrate, cu nutrienți din surse cât mai variate și de calitate cât mai înaltă. Aceasta înseamnă alimente care să furnizeze întreaga paletă de nutrienți (glucide complexe, lipide de calitate, proteine variate, vitamine și minerale) pentru asigurarea unei bune funcționări a organismului.
Este foarte importantă consultarea unui specialist în privința adoptării unui anumit stil alimentar, care să vă ofere informații corecte și recomandări potrivite pentru dumneavoastră.
