Mediul în care trăiește un animal sau o plantă este format din mai multe elemente: climă, curenți de aer, sol, apă, alte plante, alte animale, oameni. Toate organismele vii sunt înzestrate cu anumite abilități de adaptare la acești factori, ca și la modificările acestora. 
Adaptarea este capacitatea unui organism de a supraviețui într-un anumit loc sau într-un anumit mod. Poate fi o adaptare structurală (mărimea sau forma corpului), poate fi o adaptare fiziologică (legată de modul în care funcționează corpul său) sau poate fi o adaptare comportamentală. Plantele deșertice sunt adaptate la uscăciune și temperaturi ridicate, având structuri sau la nivelul cărora depozitează apă și minerale. Multe animale migrează pe distanțe enorme (sute de kilometri) în căutarea surselor de apă și hrană.
Adesea, plantele și animalele se confruntă cu schimbări ale habitatului și factorilor de mediu. Un exemplu foarte cunoscut este cel al moliei piperate, Biston betularia, numită și cotarul mesteacănului. 
Până în secolul al XIX-lea, cei mai mulți indivizi aveau culoarea bej cu pete maronii întunecate; foarte puțini erau gri sau negri. Pe măsură ce mediul a fost afectat de poluarea industrială, arborilor s-a închis la culoare din pricina reziduurilor răspândite în atmosferă de fabricile tot mai numeroase. 
Acest lucru a favorizat înmulțirea fluturilor închiși la culoare care, pe suprafața negricioasă a copacilor, nu erau văzuți de păsări. În schimb, indivizii deschiși la culoare au putut fi ușor reperați de păsări pe fondul întunecat al trunchiurilor negre de mesteceni. Odată cu adoptarea și implementarea unor legi privitoare la limitarea poluării atmosferice, și-au refăcut apariția și fluturii bej pătați.
Dar capacitatea de adaptare la variațiile condițiilor de mediu este condiționată de limitele impuse de ADN-ul fiecărei specii și chiar al fiecărui individ în parte. De pildă, melcii acvatici din familia Ampulariidae pot supraviețui unor variații mari ale factorilor de mediu, fiind întâlniți nu doar în râuri și lacuri, ci și în mlaștini, bălți și canale de scurgere. Structurile respiratorii reprezentate de plămân și branhii le asigură supraviețuirea în ape sărace în oxigen. Pe de altă parte, ursuleții koala sunt adaptați la viața într-un singur mediu: pădurile de eucalipt. Întrucât frunzele de eucalipt sunt sărace în proteine și toxice pentru multe specii de animale, capacitatea urșilor koala de a le digera constituie un avantaj adaptativ, neexistând alte animale cu care să intre în competiție pentru această resursă. 
Însă, această superspecializare a urșilor koala de a consuma exclusiv frunze de eucalipt constituie și un dezavantaj în situația în care habitatul lor se restrânge ca urmare a activităților umane și a schimbărilor de mediu.
Diferitele comportamente de supraviețuire și reproducere ale animalelor sunt determinate hormonal și neuronal, ca răspuns la anumiți factori de mediu (ex. temperatura). Animalele nu își aleg perioadele de împerechere, prin urmare creșterea temperaturii atmosferice determină depunerea pontei la păsări și la pești mai devreme. O pasăre care eclozează cu două săptămâni mai devreme decât strămoșii ei riscă să moară de foame. Un pui de focă sau un pufin prezintă același risc din pricina migrației peștilor către ape mai reci. Vulpile roșcate se răspândesc spre nord, intrând în competiție pentru hrană și teritoriu cu vulpile arctice.
Sunt și specii care par să aibă o capacitate mai mare de adaptare la ritmul alarmant de schimbare a factorilor de mediu. De pildă, coralii cresc și se adaptează la temperatura crescută a apei oceanului. Pe măsură ce primăvara se intalează tot mai devreme, își fac apariția și insectele mai devreme, furnizând hrană pentru puii păsărilor eclozați mai devreme.
Translocarea animalelor sălbatice presupune capturarea, transportul și eliberarea acestora într-un alt spațiu aflat la o distanță considerabilă de habitatul lor natural. Însuși contactul cu oamenii este un eveniment stresant pentru animalele sălbatice. Nefiind un comportament natural și deliberat al animalului, translocarea presupune un nivel crescut de stres pentru acesta, dar și riscuri de îmbolnăvire și de transmitere a unor boli. Stresul poate modifica semnificativ statusul hormonal al animalului și biochimia sangvină. De pildă, lupii și cerbii sunt foarte sensibili la zgomotul și vibrațiile produse de autovehicule, acestea inducând creșterea nivelului hormonilor de stres. Adesea, animalele translocate refuză să mănânce, lucru care scade șansele acestora de a supraviețui și de a se adapta.
Când un animal este mutat din habitatul său, atât individul translocat, cât și membrii populației din care provine sunt afectați. La situl de origine, animalele rămase se pot lupta pentru hegemonie, iar animalul mutat, la rândul său, poate intra în luptă cu alte animale pentru (re)stabilirea ierarhiei. Adus într-o locație nouă, animalul va trebui să își găsească un loc de cuibărit/ adăpost, surse de hrană și de apă; necunoașterea pericolelor locale și a posibililor prădători (specii cu care se poate să nu mai fi venit în contact vreodată) reprezintă riscuri serioase.
Translocarea în scopul conservării unei specii sau a asigurării biodiversității vizează mutarea unui grup de indivizi, capturați împreună în același areal. Aceștia sunt introduși într-un teritoriu similar din punct de vedere al condițiilor de mediu (climă, vegetație) în care alte specii sunt puțin reprezentate sau chiar absente. Apropierea față de membrii grupului, lipsa interacțiunii cu alte specii competitoare și limitarea contactului cu oamenii asigură un nivel de stres scăzut și șanse mai mari de supraviețuire într-un mediu nou, dar similar.
resurse:
- Photo by Sam 🐷 on Unsplash
- Photo by Hans Veth on Unsplash
- Photo from Wikipedia
- Photo by Michael Williams II on Unsplash
- Photo by Francesco Ungaro on Unsplash
- Photo by Philip Myrtorp on Unsplash
- Photo from International Union for Conservation of Nature
