Mijlocul cel mai potrivit prin care sufletul omului se poate primeni, curăța, înnoi înaintea lui Dumnezeu este rugăciunea.
În pilda vameșului și a fariseului vedem cum cei doi au fost la Templu să se roage și vedem și înțelegem că nu orice rugăciune făcută înaintea lui Dumnezeu are această putere de a curăța sufletul, de a-l înnoi.
Hristos ne spune despre vameș că s-a întors mai îndreptat la casa lui decât fariseul. Acest lucru naște în noi întrebarea: De ce s-a întors vameșul mai îndreptat? Ce a avut mai mult rugăciunea lui decât a fariseului? Pentru că din rugăciunea fariseului vedem cum acesta spune că făcuse multe fapte bune înaintea lui Dumnezeu, era un om corect, cinstit, își făcea rânduiala, datoria și-o împlinea cu cea mai mare strictețe… De ce totuși vameșul s-a întors mai îndreptat la casa lui?
Rugăciunea fariseului era o rugăciune plictisitoare, pentru că nu era un dialog cu Dumnezeu. Era mai mult un monolog în care fariseul înșiruia ochilor lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu nu ar fi știut, toate faptele lui cele bune. Fariseul nu i-a dat lui Dumnezeu posibilitatea de a spune sau a face ceva.
În schimb, vameșul nici măcar nu îndrăznea să-și ridice ochii, ci își bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Rugăciunea lui este o rugăciune vie, curățitoare, care Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea să poată dărui mila Sa ca răspuns la acest strigăt.
Fariseul nu aștepta nimic de la Dumnezeu. El era mulțumit de sine, închizându-se în iadul propriei sale mândrii. Rugăciunea vameșului însă era o rugăciune care îl deschidea spre Dumnezeu, chema mila Lui asupra sa și Îl chema pe Dumnezeu la dialog.
În prima zi a Triodului, Hristos ne pune această perspectivă și această provocare la care să medităm: cât de vii sau cât de plictisitoare sunt rugăciunile pe care le facem noi înaintea Domnului… În măsura în care rugăciunea noastră este vie și adevărată, în acea măsură rugăciunea lucrează în viața noastră, ne luminează drumul și începem să vedem neajunsurile noastre.
Noi, dacă suntem sinceri cu noi înșine, vedem că avem multe de învățat și de la vameș și de la fariseu. Pentru că nu faptele rele ale vameșului l-au îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, ci smerita cugetare, când el și-a plecat mintea și s-a văzut osândit înaintea lui Dumnezeu. Și nu faptele bune l-au făcut pe fariseu să se închidă în sine și să nu mai poată să primească mila lui Dumnezeu, ci mândria și părerea de sine.
(arhim. Melchisedec Ungureanu)
