Sinele pe șine – partea III

Fără urmă, fără țel, gândul meu pierdut aleargă la întrecere cu el, și se pierde-n zarea largă.

Am deschis încet ochii. Soarele mă privea discret printr-un colț de geam. Mai știți când eram mici și desenam Soarele în colțul paginii? Așa, doar că prin colțul de jos. Al ferestrei vagonului de tren. Pesemne că și-a dat seama că scriu despre el, că s-a scuturat de sfială și  s-a mutat în mijlocul geamului.

Nu pot să vă descriu sentimentul plăcut pe care îl am când mă trezesc în tren. Acasă mă trezesc și mă dau imediat jos din pat, iar viața parcă abia atunci începe; și eu nu mai am niciun gând, nicio legătură cu cea din timpul somnului. Dar în tren… în tren nu-i deloc așa.

Când te trezești în tren, nu ai unde să te duci și, vrând-nevrând, rămâi cu tine. Aceeași, în același loc – cel mult, îți schimbi puțin poziția picioarelor. Acasă, somnul e atât de static, te împiedică să îți simți propria devenire, pentru că te culci și te trezești în același loc. Dar cu trenul,  o, cu trenul ești martor al schimbării – al schimbării lumii, al schimbării tale.

Poate și de asta le place atât de mult copiilor Crăciunul. Peste noapte s-a schimbat ceva în casa în care au dormit. 

Când eram eu mică, mama și mătușa mea împodobeau bradul noaptea, în timp ce eu dormeam…

Tocmai am trecut prin dreptul gării Mureni…

Soarele s-a mutat chiar pe ferestra de lângă mine și nu mă lasă să scriu…

Acum adulților nu le mai place “cu trenul”. Îi găsesc tot felul de neajunsuri – și au dreptate. Dar cred că cei mai mulți dintre ei nu știm să călătorim. Tot așa cum nu știm să trăim. Suntem oameni ocupați, avem așa de multe lucruri de făcut, nu avem timp de călătorii – călătoriile trebuie să fie rapide. Ne fascinează gândul teleportării, vrem mașini rapide, cât mai rapide. Vrem să călătorim repede pentru că trăim repede. Și nu ne dăm seama ce preț scump plătim pentru asta… Am ajuns la Beia. E interesant cum numim noi, oamenii, totul. Toate trebuie să aibă nume. Și toate se numesc după cum le numim noi, oamenii. Toate capătă identitatea pe care le-o dăm noi. Cred că acesta e primul atribut dumnezeiesc al nostru, de altfel asta a și fost prima sarcină pe care i-a încredințat-o Dumnezeu lui Adam: să dea nume. Ah, abia aștept să aflu care a fost primul animal pe care l-a numit. Nu m-aș mira să fi fost mielul. Sau poate leul?

Am observat că la creație Dumnezeu a dat nume doar câtorva elemente: zilei, nopții, cerului, pământului și mărilor.  Cel puțin Biblia atât menționează explicit. Restul au fost și sunt numite de oameni. Inclusiv oamenii. Bine, cu oamenii lucrurile stau puțin diferit: Dumnezeu S-a pus pe Sine în oameni. Dar celelalte părți ale creației? Plantele, animalele, atomii, rocile? Cred că era indispensabil ca noi să le numim, ca să avem drepturi depline asupra lor, să fie ale noastre și, poate asta e cel mai important, să nu ne fie indiferente, să le recunoaștem, să ne pese de ele, să nu ne fie străine. Faptul că le dăm nume ne face dumnezei în mijlocul lor și peste ele. Dumnezei după chipul Dumnezeului din noi. După chipul Dumnezeului-Dragoste. Al Dumnezeului îndelung-răbdător, binevoitor, cuviincios,  altruist, drept, statornic.

Ah, ziceam de călătorii și de viață… că vrem să călătorim repede pentru că trăim repede… Facem o mulțime de lucruri, vrem să vedem o mulțime de locuri, și asta e frumos și bine, pentru că ne formează, ne crește, ne educă. Dar dacă le facem doar pentru a le pune la portofoliu, nu știu cât de mare ne e câștigul. Călătoria către ele este parte din experiență  – uneori chiar mai formatoare decât experiența în sine. În plus, pentru un om care, călătorind repede, acumulează multe, timpul trece mai repede. Timpul perceput.

Creierul nu are ceas care să măsoare secunde, minute, ore. Creierul are alt mecanism prin care socotește timpul. Fiecare creier – adică fiecare persoană  – își reconstruiește propriul timp pe baza

numărului de evenimente trăite, a noutății stimulilor și a numărului de stimuli noi, pe baza intensității emoționale experimentate,  a cantității de informații procesate, a amintirilor formate și, foarte interesant, a amintirilor rememorate. Pentru creier, pentru ființa noastră psihică, timpul nu doar trece lent sau repede. Și nici nu doar trece. Timpul este. Și tu ești. Este o împreună stare de a fi. Ca atunci când înoți într-un râu. Apa râului curge pe lângă tine, te cuprinde, uneori mai rapid, alteori mai lent, depinde și de cât de repede înoți tu, nefiind însă niciodată aceeași. Mereu te afli în altă apă. În alt timp. 

Până când? Până când râul se varsă în mare…

   resurse:

  • Photo by Ann Schreck on Unsplash

  • Photo by Alexander Bagno on Unsplash

  • Photo by Aron Visuals on Unsplash

  • Photo by Seval Torun on Unsplash

  • Photo by Todd Trapani on Unsplash

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to Top